Termeni referitori la relief

De la Cartea munților
Salt la: navigare, căutare

Am adăugat un mic dicţionar de termeni montani, extras din cărţile Munţii Noştri, ediţiile Oficiului Naţional de Tursim Carpaţi.


ABRUPT – perete stîncos, accidentat, foarte înclinat sau vertical; termenul se foloseşte si pentru pantele puternic înclinate, dar accesibile (ex.: coborîş abrupt).
AMONTE – spre izvor (în legătură cu poziţia unui punct de pe cursul unei ape); în sens contrar curgerii apei.
AVAL – (în opoziţie cu amonte) spre vărsare; în sensul de curgere al apei.
AVEN – peşteră verticală; puţ natural.
BALTĂ – pe Bistriţa, acest termen arată locul în care rîul, fiind mai larg şi cu o viteză de scurgere mai mică, are aspectul de apă stătătoare (apa „bălteşte”).
BAZIN HIDROGRAFIC – regiunea din care îşi adună apele un rîu.
BÎTCĂ – porţiune mai înaltă, izolată, de pe o culme sau de pe o coastă a unui munte; măgură.
CARSTIC – vezi „relief carstic”.
CĂLDARE – depresiune circulară, mărginită de versanţi prăpăstioşi, situată în zona înaltă a munţilor.
CĂSOAIE – construcţie simplă de lemn, cu o încăpere locuibilă şi cu un grajd pentru iernatul vitelor în fîneţele de munte; conac.
CHEIE – vale strîmtă între pereţi înalţi de stîncă.
CINEGETIC – privitor la vînătoare; vînătoresc.
CIOPOR – grup de capre sălbatice; turmă.
CIRC GLACIAR – depresiune circulară, avînd aspectul unui amfiteatru, formată prin eroziune sau prin acţiunea unui gheţar, situată în zona înaltă a munţilor.
CÎRJOI – cotitură a unui rîu; cot.
COASTĂ – versant, clină, pantă a unui deal sau munte.
DE-A COASTA – se foloseşte pentru a arăta mersul în lungul unei coaste, fără a urca sau coborî.
CONAC – construcţie simplă de lemn, cu o încăpere locuibilă şi cu un grajd pentru iernatul vitelor în fîneţele de munte; căsoaie.
CUMPĂNA APELOR – linie de separaţie a două bazine hidrografice; coincide cu o creastă sau o coamă.
CURMĂTURĂ – element geografic în formă de şa, de V, de portiţă, etc., situat pe o linie de creastă şi care, marcînd punctul de minimă altitudine dintre două vîrfuri, serveşte obişnuit ca loc de trecere de pe un versant pe altul.
DĂLCĂUŞ – ajutor al cîrmaciului unei plute, care stă la cîrma din spate.
DEFILEU – vale îngustă şi adîncă formată de o apă curgătoare în regiunile de munte.
DOLINĂ – groapă în formă de pîlnie, rezultată prin dizolvarea de către ape a rocilor solubile.
DORNĂ – lac adînc, subteran (în peşteri); vîrtej; vîltoare; bulboană.
DUNGĂ – separaţia dintre două circuri, zănoage sau căldări glaciare; spinarea dungii este rotunjită.
ESCALADĂ – căţărare într-o zonă stîncoasă.
FISURĂ – crăpătură îngustă, într-un perete de stîncă.
GENUNE – prăpastie adîncă, abis; pe cursul unei ape, loc întins cu adîncime foarte mare.
GOL ALPIN – zonă situată deasupra limitei superioare a pădurii, acoperită cu păşuni, tufişuri mărunte etc., sau lipsită de vegetaţie.
GREABĂN – parte mai ridicată din culmea unui munte.
GRIND – mai ales pe rîul Bistirţa, ridicătură a fundului stîncos care ajunge, cîteodată, pînă la suprafaţa apei.
GUANOFOSFAT – acumulare a gunoiului de lilieci.
HAIT – baraj artificial pe apele de munte care se deschide la pornirea plutelor; undă de apă formată prin deschiderea barajului.
IEZER – lac de munte; tău; ochi de mare (local).
IZBUC – locul de ieşire a apei unui pîrîu sau rîu subteran ce curge pe un canal natural.
MUNCEL – munte mic (în raport cu cei vecini) făcînd parte dintr-un şir de înălţimi asemănătoare.
NAHLAP – undă, val, vîrtej într-o apă curgătoare.
OBCINĂ – culme sau coamă de munte care leagă două piscuri şi de-a lungul căreia se poate merge cu carul.
OROGRAFIE – partea geografiei fizice care se ocupă cu descrierea, clasificarea şi studierea formelor de teren.
PAS – trecătoare peste munte.
PLAI – parte de munte, uşor înclinată, acoperiţi cu păşuni; drum de munte; potecă.
PLATOU CARSTIC – platou cu formaţiuni carstice (peşteri, doline, avene, ponoare, văi oarbe etc.).
POLIE – depresiune carstică închisă; pe fundul ei plat curge o apă care obişnuit se pierde în pămînt, dar care la viituri umple depresiunea, formînd un lac temporar.
POLIŢĂ – brînă, loc drept sau uşor înclinat, îngust de-a lungul unui versant de munte (ex.: Poliţa Caprelor, Poliţa cu Crini etc.).
PONOR – loc de pierdere al unui curs de apă prin crăpături impenetrabile pentru om; scurgerea apei nu se face sub presiune; este situat de obicei la piciorul unui perete de calcar.
PRIPOR – coastă de munte; pantă abruptă; povîrniş; rîpă.
PURIF – zăgaz, cu loc de trecere permanentă pentru plute, construit cu scopul de a ridica nivelul apei pentru nevoile plutăritului.
RAGILĂ – unealtă formată dintr-o scîndură în care sînt înfipţi dinţi de fier şi printre care se trage lînă, cînepă sau in; darac.
RELICT – plante şi animale rare, multe din ele păstrînd intacte formele pe care le-au avut în trecut.
RELIEF CARSTIC – relief specific regiunilor cu roci solubile (calcar, gips, sare); se caracterizează prin platouri cu văi oarbe, chei, abrupturi, doline, polii, ponoare, sorburi, izbucuri, avene, peşteri etc., generate de acţiunea de dizolvare şi de circulaţie a apei pe canale subterane.
RUNC – loc despădurit, întrebuinţat ca păşune; poiană în pădure la munte; curătură.
SCHELĂ – (în plutărit, sens de port); loc pe malul unei ape unde se întocmesc şi de unde pornesc plutele.
SMÎRDAR – bujor de munte (Rhododendron kotschyi).
SORB – loc de pierdere în pămînt a unui curs de apă situat sub oglinda apei; scurgerea apei se face sub presiune.
STALACTITE-STALAGMITE – forme de depunere, în peşteri, a rocilor solubile (cel mai adesea calcar); stalactitele atîrnă din tavan ca nişte ţurţuri, stalagmitele se ridica de pe podeaua peşterii.
ŞA – porţiune mai josă a unei culmi sau creste.
ŞLEAU – drum natural, bătătorit de care.
TALVEG – linie de cea mai mare adîncime de pe cursul unei ape; firul văii.
TARNIŢĂ – culme sau coamă de munte în formă de şa.
TĂU – lac de munte; iezer; ochi de mare (local).
TERASĂ – suprafaţă de teren în formă de trepte aşezate la diferite înlăţimi deasupra albiei unei ape curgătoare.
TINOV – mlaştină de turbă.
TISĂ – arbore sau arbust răşinos, care poate atinge vîrsta de 1000 ani, cu frunze în formă de ace moi, verzi, otrăvitoare; are lemnul tare şi foarte preţios (Taxus baccata).
VALE OARBĂ – vale închisă de un perete, la baza căruia se pierde apa.
VĂIUGĂ – vale îngustă şi puţin adîncă; văioagă.
ZADĂ – arbore răşinos, cu frunze lungi, în formă de ace, pe care le pierde toamna; are lemn tare şi durabil, foarte preţuit; larice (Larix decidua).
ZĂNOAGĂ – depresiune circulară, cu versanţi prăpăstioşi, în zona înaltă a munţilor; căldare; circ.